Please click the image or the link below and choose "Save file" to download the book in .pdf format

Note: Because of the large size of some files, we recommend saving them to your computer before opening (right-click on the link and choose "Save Link As").

Lidia Vianu, care a dedicat ani de viaţă poeziei şi literaturii mai ales engleze, publică între anii 1997 şi 2001 un triptic de volume lirice. Moderato 7, publicat în 1998, este încadrat de volumul 1,2,3 şi de volumul Foarte, ele formând împreună un tot asemănător unei compoziţii simfonice.

Poemele se înlănţuie superb, dezinvolt, într-o adevărată cascadă, sub semnul unei intense şi vitale inspiraţii. Este o voce cu totul specială în peisajul nostru liric, recognoscibilă, originală. Scriitoarea, care a introdus cu strălucire citititorului român, prin dialoguri, comentarii şi traduceri în spaţiul editorial, ca şi virtual, zeci şi zeci de excepţionali autori contemporani englezi, avea spiritul pregătit pentru vizita îngerului, cum se întâmplă cu un atlet al creaţiei (ceea ce spunea Artaud despre actori).

Spirit cartezian, Lidia Vianu în lirica ei citeşte lumea şi pe sine, compensator, la flama intensă a subiectivităţii. Poeta îşi îngăduie o dezvăluire de sine dezinhibată, mergând până la écorché, dincolo de vremi şi mode – ceea ce este o mânuşă aruncată unei vremi în care primează compunerea ingenioasă, artificiul, jocul de măşti conformismul în nonconformismul căutat. Găsim, la autoare, o întoarcere la esenţa liricii ca spaţiu / timp intensificat al confesiunii, ca instrument al cunoaşterii de sine şi apropierii de Celălalt. Să îndrăznim a spune că sunt poeme de dragoste, în care eul şi interlocutorul ocupă tabloul ca în portretele Renaşterii. Aici nu lipseşte peisajul de fundal, ci dimpotrivă, poate fi absolut specific – însă acesta, oricât de interesant, rămâne secundar, e absorbit în câmpul de radiaţie al personajului (eul şi interlocutorul). Ecouri circulare fac ca întreaga viaţă, copilăria însăşi, ca şi zone vaste ale lumii să rezoneze în orizontul imediat al clipei, sub iluminarea spiritului alert, suspendat, supra-lucid, hiper-senzorial. O mişcare elicoidală a fiinţei în propriile sale teritorii fluide antrenează, în expresie, rime şi eufonii, generează ample concatenări de rezonanţe interne. O muzicalitate a liricii care dizolvă suprafeţele. Prin acest dinam al rostirii, autoarea traversează terenul unor «amintiri amânate», al idealului «mereu flămând, oricât l-aş hrăni cu cuvinte». Un început retezat nu rămâne în urmă, universul nu mai este euclidian: «începutul retezat creşte în altă tulpină – întârzii încurcată în rădăcină...» Un acelaşi loc, peisaj, devine terenul unui timp multiplicat. Terenul deturnării simţurilor şi certitudinilor. Mari energii iradiază din însăşi viaţa scrisului şi cititului, atunci când un chip e «strămutat pe hârtie»; sau atunci când, citind, «devii imponderabil». Pentru autoare literatura este viaţa însăşi, astfel că prezenţa unor Joyce, T.S.Eliot, Dylan Thomas în ţesătura lirică reprezintă pură naturaleţe. Moderato 7 pune în pagină locuri concrete din Bucureşti şi din România – însă faţă de celelalte două volume, el acoperă sistematic şi alte mari distanţe ale planetei – văzute din avion, până în California (călătorie, peregrinare, rătăcire la o vreme «când istoria se primeneşte»). Aceasta declanşează, de exemplu, un moment de exultare chagalliană: «California a devenit neîncăpătoare sărim peste noapte aterizăm în soare.» O tuşă de artă naivă şi deschidere este şi 1,2,3 – titlul primului volum – care reapare în versuri din Moderato, ca şi în următorul volum, drept reflex de «numărătoare» copilărească. Jocul, seria, mise-en-abîme. Dincolo de toate acestea, eul mobil, neliniştit, dubitativ, cu sentimentele sale dizolvante rămâne, cum spuneam, dominanta.

Reflexul sceptic, dubitativ al iscodirii şi autoanalizei, mişcarea vibratilă a întrebărilor izbucnind în multiple faţete şi ipoteze, se confundă cu flacăra pâlpâitoare a sentimentelor. Cuvântul măsoară şi umple distanţa: distanţa care de fapt îţi îngăduie să vezi. Cuvântul oferă, în forţa şi fragilitatea lui, promisiunea stabilităţii în faţa angoasei faţă de mişcarea liberă inerţială a vieţii, faţă de imperfecţiunea şi efemeritatea comunicării.

Poezia Lidiei Vianu conturează spaţiul privilegiat în care descoperim intimitatea materiei, culorile pe care ochiul unui cotidian amorţit nu le percepe, semnalele subtile pe care nu le putem capta din oxizii simţului comun. Este vorba de Poezie, care s-a scris cu libertatea de a fi tu însuţi. Poezie, care s-a transcris ascultând intens şi fără oprelişti cele ce rămân de obicei tăcute.

Ioana Ieronim